Aşteptare

Ce fel de oameni ar trebui să fim, în trăirea noastră nouă, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului?…, zicea Petru în a doua sa epistola, cap.3, v.12

Găsesc în mine deseori lupta aceasta de a sta credincios orânduirilor divine şi a fi a mă identifica cu cei din rândul cărora fac parte, ca şi om. Mă trezesc deseori frânt între radicalitatea ascultării cerute de Domnul meu şi umanismul zilelor noastre. Privesc lumea, copleşită sub povara păcatului şi a nedesăvârşirii şi plânge inima în mine la gândul a ceea ce vine peste noi, în ziua Domnului. Partea egoistă şi subiectivă urlă uneori în mine, la gândul „nedreptăţii” perfecţiunii adevărului dumnezeiesc. Datorită acestuia, lumea, aşa cum o ştim, va trece şi va fi transformată după voia Celui care a creat-o.

De cealaltă parte, oh, glorioasa desfăşurare a lucrurilor, Domnul vine. În ultima vreme am fost cercetat de faptul că prin trăirea mea, prin trăirea celor care aşteaptă nerăbdători ziua aceea, putem grăbi venirea Lui. Oh, de-ai despica cerurile!… firii nu-i place defel să se alinieze acestei idei atât de… „neumanistă”, că ne îndreptăm spre cea mai dramatică perioadă pe care pământul şi omul a cunoscut-o vreodată. O parte din mine vrea să creadă în bunătatea şi nevinovăţia inerentă a omului, dar este redusă la tăcere la gândul că vine ziua în care umanitatea va fi restaurată la statutul intenţionat de Creator, înainte ca tot ceea ce este rău să se fi îmbibat în fiinţa noastră, de la Adam încoace.

În timp ce omul geme sub povară, Isus e singura soluţie. În timp ce creaţia geme sub nelegiuire şi noi suntem tot mai orbi, Isus e singura soluţie. Spune-i clişeu, spune-i idee simplistă, dar venirea Lui e singura soluţie ca noi să devenim visul originar al desăvârşirii.

Ziua aceea va clătina orice trebuie clătinat astfel încât nimic să nu stea împotriva esenţei Lui, iubirea. Va clătina orice idee, orice pornire, orice căpetenie pentru ca o dată pentru totdeauna, noi, creaţia, să fim înălţaţi în poziţia în care am fost cândva, şi pentru ca El, Creatorul să-Şi primească binemeritata slavă.

Oh, de-ai despica cerurile, Tu, dorinţa popoarelor… ne e dor de Tine!

„Să schimb lumea”

Și iată-mă încercând să mă concentrez asupra unui studiu la care nu prea îmi sta capul. Acest străin tocmai se așezase lângă mine. Dac nu m-ar fi privit atât de insistent, cu siguranță n-aș fi crezut că are vreo treabă cu mine. Și totuși așa era. Avem noi așa…, un simț în noi de a ne arăta săritori poate chiar în cele mai nepotrivite momente. Oricum, am început să vorbim. El elvețian, eu român. El bun vorbitor de limbă engleză, doar era misionar, nu? Eu încercând să îmi etalez cele mai bune talente în domeniu. Eu, așteptând să împlinesc 24 de ani, el (probabil) un tătic de vârstă mijlocie, cu fața blândă.

Nu trece mult și mă întreabă care este visul meu.

Printr-un tainic automatism, gura mea, de obicei slobodă, trântește un eretic „să schimb lumea”. Evident, răspunsul lui a fost „Chiar așa?” Chiar așa.

Chiar așa?

De atunci, îmi tot pun întrebarea asta: chiar așa? Azi, nu mi-s chiar așa de ferm pe poziție. Poate pentru că nu mai visez. Poate pentru că ideea mea de schimbare a lumii a fost extrasă din generozitatea americană (sic!) manifestată prin tot felul de X-meni, Supermani și Wonder-womane. Bună teorie, nu? Deci, el, băiatul (scuze feministelor, fata – genul masculin al substantivelor, pronumelor, adjectivelor, va fi, din convenție și comoditate scriitoricească, stabilit la masculin, dar nu din motive misogine, deși, dacă stau să mă gândesc la fizicul musculos al lui Wonder-Woman, mai că aș pune pariu că personajul nu a fost creat de o femeie), cu super puteri, poate induse artificial, schimbă prin propria-i forță fizică (și pe alocuri mentală) complicatul mecanism al lumii. Sau poate un Hitler mărunțel sau vreo Cleopatră cu nasul strâmb.

Cred că ceva se pierde în bătălia noastră cu răul. Victoriile, oricât de mici ar fi ele, sunt totuși victorii, nu? Fiecare pas pentru a lua din teritoriul inamicului, înseamnă pierdere pentru el. Orice rază de lumină, fie și palidă, răstoarnă echilibrul. Oare asta nu ar însemna, în sine, o schimbare a lumii? Adică, dacă în lumea asta depravată (oh cât de mult ne place să spunem asta!…) cineva se ridică și ajută o bătrânică să treacă strada, dă mâna cu un cerșetor frânt, nu aruncă gunoiul pe jos și nu scuipă în intersecție, lumea e schimbată pentru că în loc să aleagă alternativa indiferenței, inumanului, nesimțirii, îl reflectă pe Cristos într-un mod practic. OK, știu. Sună a „Pay it forward”. Așa-i, cred că e unul dintre cele mai criminale filme pe care le-am urmărit, dar cred că pruncul ăla o reușit să îl poarte pe Cristos în lume (discuțiile pe marginea creștinismului său, le aștept fie pe comentarii, fie direct în față).

„Să schimb lumea!” „Chiar așa?”

EDIT: (1) întradevăr, personajul Wonder Woman a fost creat de un bărbat pe numele său William Moulton Marston, și e amazoană. (2) Mulțumesc Chick Harrity și Tran Thie Het Nhanny pentru fenomenala imagine de mai sus. Mă întreb ce a fost mai important pentru tine, faptul că la ceremonie ai dat mâna cu G. W. Bush, jr. sau că fotografia ta descoperă inima oamenilor în ceea ce privește mica problematică numită Vietnam? Cred că ai reusit să schimbi lumea cu fotografia ta!

O întrebare "săţi" mai [s]pun

Am decis un lucru important pentru mine: nu voi citi o carte care să nu îmi stimuleze mintea. Probabil că mulţi dintre prietenii mei mă vor acuza fie de mândrie intelectuală, de vreme ce pot afirma aşa ceva, fie de lipsă de spiritualitate, de vreme ce o carte ar trebui să ne apropie, în mod devoţional de Domnul. Nimic mai adevărat în ambele cazuri. Nu sunt o persoană care să încurajeze cunoaşterea de dragul cunoaşterii şi al intelectualismului. În timp ce ne închidem în universităţi, în căutarea cunoaşterii şi a scrierii dizertaţiilor care se vor adresa unui segment redus de cititori/cunoscători (mulţumesc Tony), ne distanţăm prin “superioritatea” a ceea ce cunoaştem. În acelaşi timp, devoţiunea fără o bază nu e nimic altceva decât supunere oarbă. Deci: nu categorisesc drept “bună” o carte care mă face doar să dau din cap şi să spun, “Da măi, aşa-i”, cu alte cuvinte o carte care pur şi simplu afirmă (din nou şi din nou şi din nou şi etc.) ceea ce eu deja cred. Cred că atunci când ceva îmi (re)afirmă ceea ce cred, afirmă un absolut în ceea ce priveşte adevărul, şi mă transformă într-o oarecare măsură în administrator al acelui adevăr. Sună cunoscut?

Ce să mai spunem de predicare? Prima imagine care îmi vine în minte este simpla încuviinţare prin acel binecunoscut gest cu capul. Nu de mult am avut privilegiul de a studia împreună cu o mâna de tineri formidabili, câteva elemente de bază ale studiului biblic inductiv. În timp ce treceam prin paşii pentru studiu, am realizat că baza bazelor este „să pui Scriptura sub semnul întrebării” (expresia mi-a plăcut în mod deosebit deoarece sună atât de… trivial pentru aceia dintre noi care apărăm inspiraţia Scripturii), în sensul în care luăm la întrebări textul pe care îl studiem, pentru a-l observa, interpreta şi aplica. Dar în acelaşi timp, mă gândeam la modul în care „primim” tot ceea ce ne este predicat sau predat, scriptural vorbind. Credincioşii din Bereea cercetau Scripturile pentru a vedea dacă ceea ce le spune Pavel se aliniază cu textele sacre. Mulţi dintre învăţătorii noştii s-ar „ciufului” dacă am pune sub semnul întrebării (OK, poate ar fi vremea să clarific mai bine ceea ce vreau să spun prin asta: un răspuns bun nu există fără o întrebare bună, iar o întrebare bună nu există dacă nu are un fundament decent. Adică nu pun întrebări de dragul îndoitului şi nu mă îndoiesc dacă Scriptura îmi spune clar că în problematica respectivă nu este loc pentru îndoială, ci… numai pentru întrebări). Evident însă, Pavel nu este iritat de iniţiativa bereană. Poate datorită faptului că el însuşi era sigur că ceea ce vorbeşte se aliniază cu textele sacre. Poate mulţi dintre învăţătorii noştri nu mai au siguranţa aceasta, de aceea nu le plac întrebările…

Adaptări (episodul unu)

Niciodată nu am agreat tricourile “creştine”. Nu pentru că nu-mi plăcea ca torsul meu să ţipe “Îl iubesc pe Isus” sau “Body piercing-ul mi-a salvat viaţa” (pentru cei care nu ştiu, sloganul ăsta e însoţit pe respectivele tricouri de o imagine cu două mâini, evident străpunse de cuie). Le-m displăcut deoarece fac parte dintr-o înfloritoare (sub)cultură “creştină”.

Reţetă de succes: se ia una bucată tricou (preferabil 100% bumbac), se trânteşte un mesaj creştin/verset/idee şmecheresc-inteligentă şi e îmbracă în cadrul tuturor întâlnirilor de tineret, taberelor naţionale şi altor festivaluri creştinstock de pe plaiul mioritic. Mă întreb de ce un tricou hippie multicolor, pe care se întinde lăbărţat mesajul “faceţi dragoste nu război” e scandalos în cercurile noastre, însă faza cu piercing-ul e OK.

Ceea ce mi se pare extrem de amuzat, e că odată ce ne dezvoltăm în mijlocul creştinilor şi adoptăm respectivele valori (evident, lăsând în urmă ceea ce este lumesc – a se vedea tricoul imaginea de sus, sic!), începem un proiect de adaptare sau… convertire: producem filme creştine (nu ne mai uităm la pierderea de timp numită Armagheddon şi Bruce Willis, ci la toate seriile Left Behind), rock creştin alternativ (rock-ul a fost problema noastră încă dinaintea potopului; dacă îi punem o mică etichetă “creştin” mai că merge), scremo (da, ştiu, şi eu am zis la fel…) creştin… să merg mai departe?

A little longer

De obicei nu scriu/vorbesc în engleză atunci când nu e cazul, mai mult din respect pentru limba maternă. Dar titlul ăsta se cerea a fi străinesc. E titlul unei melodii compuse/cântată de un cuplu peste care am dat nu de mult (Brian & Jen Johnson). Azi, mai mult ca oricând, am tot fredonat-o. Nu cred că e locul cel mai potrivit să vorbesc despre motivele care au stat în spatele acestei fredonări, idea, după cum şi versurile cântecului spun, e ceea ce noi de fapt ne încăpăţânăm să… păstrăm: activitatea. Să facem ceva pentru Domnul. Să demonstrăm ceva pentru Domnul. Să punem osul pentru Domnul, din dragoste pentru El.

Gravităm în jurul Lui, transpirăm, fluturăm din mâini pentru a-i atrage atenţia şi suntem mulţumiţi.

Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună duminică (nu de alta, dar aşa se cade, să fie duminica), biserica, aşa cum o ştim, şi-ar întrerupe activitatea (erezie!), predicatorul s-ar coborî de la amvon, şi întregul trup se adânceşte în contemplarea celui despre care spunem că Îl iubim mai presus de orice (dar poate nu şi de activitatea religioasă…).

Cum ar fi dacă într-o bună zi, unei întregi adunări I s-ar face greaţă de tot ceea ce a desfăşurat pănă în acea zi, s-ar posta înaintea domnului şi ar zice: nu plec pănă când nu mă binecuvintezi (spunând-o nu din politeţe/fariseism/religie/obişuinţă/etc, ci din pură dorinţă)?

În braţe la tata

Am citit o carte în Generală (dar nu ca lectură sugerată/impusă/etc. de Minister) numită În braţe la tata. Coperta descrie în culori vii un tătic, o mămică şi doi prunci (probabil fetiţă şi băieţel), la joacă în parc. În afară de titlu, cartea nu are nimic de-a face cu ceea ce vreau să scriu în următoarele rânduri. Prietenii mei de pe Y!M mă cunosc după un status care a ridicat o mulţime de întrebări: toţi suntem frânţi. Pur şi simplu. Cuvintele astea mi-au sărit la gât în timp ce citeam mărturia unui bărbat cu MARI probleme în familie. Domnul Isus tocmai îşi arătase harul faţă de el, iar frântul respectiv îşi împărtăşea experienţa.

Am început să mă gândesc la propria mea frângere… nu la eroica zdrobire in duh (trăire de care am nevoie din plin), ci mai degrabă la condiţia umană a… frângerii. Dincolo de criza adolescentină cu întrebări de genul cărui loc îi aparţin? nimeni nu mă înţelege? etc., nu ştiu cum alţii sunt, dar nu trece o clipă în care să nu mă simt… incomplet (da, normal că omul fără o jumătate e incomplet, dar acesta e doar un aspect).

De exemplu.

Cândva, prin copilăria mea, tata a fost detaşat nu-ştiu-pe-unde în interes de serviciu. Într-o zi, m-am îmbolnăvit de dorul lui: plânsete, strigături, febră, greţuri etc. Nu s-a mai întors vreodată. Bineînţeles, în trup a fost întotdeauna lângă noi, îi auzeam vocea la telefon odată pe săptămână. Dar ce însemna asta pentru un copil frânt de doruri? Doar mai târziu am aflat de ce suferea. Acum, când mă uit la el sau când îl visez noaptea, îmi dau seama că nu ştiu nimic despre inima lui.

Anul trecut, în timpul concediului, nu am scăpat ocazia de-a face câteva fotografii cu taţi care se joacă/petrec timp cu pruncii lor, descoperind o latură sensibilă a fiinţei mele: mi-i dor de tata. Pe bune. Ani de zile, în mijlocul prietenilor/profesorilor/păstorilor am căutat o figură paternă care să înlocuiască dorul din inima mea. N-am găsit şi a sfârşit frânt, speriat şi înfrigurat, dezamăgit de propriile-mi tentative patetice spre întregire. Mă întreb, când oamenii mă îndreaptă spre Dumnezeu Tatăl, să mă abandonez în braţele Lui, aş face-o în scopul alinării? Devine El o nouă figură paternă? Un substitut?

Ar fi corect?